RECENZIA UNEI CITITOARE

Această carte este o poveste adevărată despre o fată în vârstă de 12 ani, numită Karana, care este blocată pe o insulă și trebuie să supraviețuiască pe insulă până la salvarea sa doar cu propriile cunoştinţe despre hrănire şi apărare contra duşmanilor. Principalii ei dușmani de pe insulă sunt câinii sălbatici și trăiește cu frică de aleuții (un trib care ajunge pe insulă pentru a vâna vidre) şi care, la ultima debarcare pe insulă îi uciseseră tatăl şi mulţi bărbaţi ai insulei.

Mi-a plăcut să aflu despre supraviețuire fără instrumentele, cu excepția celor pe care le putem face din materialele din jurul vostru și modul în care Karana a găsit suficiente alimente pentru a mânca, şi-a creat un adăpost care să o apere de iernile ploioase şi de animalele sălbatice.

Uneori m-am întrebat câte zile am supravieţui noi, oamenii din ziua de azi, dacă am ajunge naufragiaţi pe o insulă pustie.

Cartea a fost tristă în unele părți, dar a fost doar pentru a ne arăta cât de dură era Karana.

Am admirat munca grea a lui Karana,care  nu renunța niciodată. Ea a rămas singură și prin singurătatea ei am observat că şi-a depășit frica de dușmanii  și sa schimbat de fapt, a evoluat. Singurătatea însă este o povară, chiar şi pentru o copilă.

Gândul că eram singură pe insulă după ce soarele răsărise de atâtea ori din mare şi se întorsese încet înapoi în ea îmi umplea sufletul de amărăciunea singurătăţii.

Relația ei cu câinele ei a fost o parte importantă a cărții pentru noi. Atitudinea ei față de animalele din jurul ei se schimbă pe parcursul cărţii. Dacă la început animalele erau doar unelte pentru a clădi arme, sau animale pentru a te hrăni cu ele, pe măsură ce devine mai în vârstă și mai sigură pe ea, îşi schimbă părerea  și animalele  devin  prietenii ei.

Rontu se uita în sus spre mine în acelaşi fel şi, cu toate  că nu înţelegea nici o vorbă, se purta ca şi cum ar fi priceput. Toate astea mă faceau să nu mai mă simt singură. Nu mi-am dat seama de singurătatea în care trăisem până când nu l-am avut pe Rontu ca să-i vorbesc.

Această carte nu a fost ușor de citit, a fost nevoie de o anumită concentrare pentru a o citi, dar povestea ne-a purtat prinpaginile sale, oferindu-ne răspunsuri privind lupta pentru supraviețuire , ne-a oferit suspans și emoții pentru viaţa Karanei.În final, cartea ne oferă şi răspunsul mult aşteptat la întrebarea + de ce a trebuit să aştepte Karana 18 ani până să fie salvată.O carte frumoasă, medaliată cu Medalia Newbery, ce merită citită măcar o dată în viaţă.

Această carte a fost şi ecranizată, încă din anul 1964, la doar 4 ani după ce a văzut lumina tiparului acest roman al scriitorului Scott O’Dell.