Recenzii

Vox- tăcerea poate fi asurzitoare

 

Autor: Christina Dalcher

Nr. pagini: 416

An apariție: 2019

Editură: RAO

Disponibilă: Aici!

 

 

Synopsis

Doctorita Jean McClellan este un neurolingvist care si-a petrecut cea mai mare parte a vietii cautand un tratament pentru afazia Wernicke. Insa acum isi duce zilele intr-o tacere impusa, limitandu- se la un numar prestabilit de cuvinte zilnice. Miscarea Pura, cu respectul ei fata de rolurile traditionale de gen bazat pe invataturile Bibliei, a pus in miscare acest regim draconic; barbatii aflati la putere au crescut miza jocului. Cand fratele presedintelui sufera un atac de cord, Jean este recrutata pentru a accelera cautarea leacului pentru afazie. Rasplata ei? O pauza de la ratiile zilnice de vorbit pentru ea si pentru fiica ei si asigurari ca legile privind tacerea fortata vor fi curand abolite. Dar, dupa cum va descoperi curand, doctorita McClellan este doar un pion intr-un joc mult mai mare, unul care nu cauta sa vindece afazia, ci sa o induca.

Publicul vizat? Toate femeile.

Recenzie

Tu ce ai spune dacă zilnic ai avea maxim 100 de cuvinte de rostit?Ai mai înjura? Ai mai cânta?

Cred că ai deveni …. o femeie a vorbelor măsurate.

Ei bine, Christina Dalcher ne oferă o aventură într-o lume distopică.

Cartea ne introduce în SUA, într-un viitor nespecificat ca şi timp, dar în care Mişcarea Pură a pus stăpânire pe ţinut şi au hotărât că femeile trebuie să aibă un  număr limitat de cuvinte de folosit. Mai exact 100 de cuvinte pe zi, cuvinte ce le sunt contorizate cu ajutorul brăţărilor purtate de acestea la încheietură.

Christina Dalcher crează o lume distopică pornind de la această idee, crează o barieră clară între bărbaţi şi femei, doar prin această delimitare. Bărbaţi şi băieţii au dreptul la a vorbi, la a se face auziţi în orice mediu şi domeniu, pe când femeilor li se interzice, considerându-le inferioare şi persoane ce nu trebuie să fie auzite, devenind casnicele perfecte.

Când Jean, neurolingvist de meserie,  ajunge să devină casnică , cu 4 copii de crescut şi un număr limitat de cuvinte se simte frustrată în fiecare moment al vieţii, dar mai ales atunci când băieţii şi soţul său comunică la masă nestingheriţi, pe când ea şi micuţa Sonia, trebuie să fie tăcute, neauzite. Vrea să spargă aceste bariere în special pentru Sonia, fetiţa ei ce a ajuns să considere normalitate lipsa comunicări femeilor.

Sonia îmi zâmbeşte când o învelesc cu pătura. Ca de obicei, nu există nici o poveste înainte de culcare. Este înspăimântător ce a ajuns să accepte Sonia drept normalitate.Într-o bună zi , fiica mea va trebui, potrivit aşteptărilor, să facă singură cumpărăturile şi să conducă o gospodărie. Pentru asta ai nevoie de matematică, nu de scris. Nu de literatură. Nu de voce.

Dar lumea distopică creeată de scriitoare nu se referă doar la vorbe, femeile nu au voie nici să scrie, să comunice prin scris. Iar dacă îndrăznesc să sfideze regimul, brăţarea transmite impulsuri electrice din ce în ce mai puternice, ajungând până la mutilarea pe viaţă a persoanei respective, sau este ridicată de Mişcarea Pură şi trimisă în lagăre de muncă fără drept de a mai scoate vreodată vreun cuvânt.

Pentru o mai bună învăţare a noilor reguli, în şcoli Mişcarea Pură introduce materii în care copii sunt învăţaţi cum să procedeze şi cum ei, bărbaţii trebuie să comunice şi să ducă mai departe această politică de supremaţie.

VOX evidentiaza intr-o maniera cutremuratoare importanta comunicarii, precum si pericolul indoctrinarii si al radicalizarii oamenilor.

Ideea cărţi este absolut minunată şi cutremurătoare totodată, dar din păcate scriitoarea nu exploatează suficient această idee încercând să obţină o carte thriller pornind de la această idee dispotică şi nu îi reuşeşte (părerea mea).

Jean este un personaj inteligent care atrage prin faptul că nu este o mamă pasivă, încercând şi fără cuvinte să îşi îndrepte copii şi să le ofere sfaturi bune.

Când Steven, băiatul cel mare al ei, îndoctrinat de Mişcarea Pură, îşi denunţă iubita pentru comportament neadecvat, şi se pierde în remuşcări atunci când observă turnura pe care o iau lucrurile, Jean este cu sufletul alături de el şi îi este alături.

Toată ziua am încercat să mi-l alung pe Steven din minte, iar acum tristeţea iese cu putere din mine. Au fost atâtea dăţi când am vrut să-l învinovăţăsc, dar nu mai pot. Monştrii nu se nasc. Niciodată. Ei sunt alcătuiţi, piesă cu pesă şi membru cu membru, creaţii artificiale ale oamenilor nebuni care, asemenea lui Frankenstein cel prost îndrumat, cred mereu că ei ştiu cel mai bine.

Din păcate, scriitoarea încearcă să îi ofere aură de personaj luptător neurolingvistului nostru în momentul în care fratele preşedintelui are un accident şi ea este rechemată la serviciu pentru a  relua cercetarea cu privire la afazia Wernicke.

Jean va accepta aceasta în anumite condiţii, dar reîntoarsă la serviciu descoperă că nu este totul aşa cum pare şi că guvernul i-a ascuns multe din planurile sale cu privire la cum vor fi folosite descoperirile sale în privinţa acestei boli ce are legătură cu centrul lingvistic al creierului uman.

Este o carte ce se citeşte uşor, a cărui idee îţi rămâne în minte mult timp după ce ai terminat-o de citit, şi totuşi eu cred că scriitoarea putea să exploreze mult mai bine ideea şi să ne ofere o distopie de senzaţie.

Dar este doar părerea mea, de aceea o recomand să fie citită de fiecare iubitor de literatură în parte, pentru aş forma propria părere.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *